O zi de târg la Rădăuţi are încă ceva din mirajul
povestirilor iscusite, pe care odinioară bunicii ni le şopteau la gura sobei.
Săptămâna trecută s-a instalat frigul şi în orăşelul magic din Bucovina. În
bazarul înfrigurat, larma pusese stăpânire pe micile gherete şi, de la pisicul
negru care adulmeca cu nasul roşu tarabele şi până la comerciantul înfulecând
pe nerăsuflate sarmalele aburinde , totul parcă era acoperit de o pojghiţă
strălucitoare. Veselia era, cum s-ar spune, la ea acasă. Sub povara grijilor
cotidiene, oamenii obişnuiţi să trăiască din mici vânzări nu păreau să-şi
plângă de milă. Ei aveau un soi de superioritate care îi situa, fără îndoială,
deasupra celor pentru care banii nu sunt în nici un caz o problemă.

,,Ia ultima ofertă de banane, neamule”, striga cât îl ţineau
puterile un bărbat, purtând o tavă imensă cu fructe exotice , iar felul în care
omul nostru ştia să-şi facă publicitate anima şi mai mult sutele de oameni,
furnici neobosite, clienţi sau vânzători cu vocaţie. Atmosfera, jumătate tradiţională
şi jumătate cosmopolită, trasa totuşi un cerc nou în inima Rădăuţilor, din
care cu greu mai puteai să ieşi, cerc egal cu labirintul unei lumi apărute
dintr-un ceas de epocă, prevăzut cu un capac ameţitor de argint.Altfel spus,
undeva, cândva, a fost o zi extraordinară de târg .
Locul acela se numea Rădăuţi, iar
povestitorul  sărac eram eu…